Încrederea este lipiciul vieții

Steven Covey, autorul celor 7 deprinderi ale persoanelor eficace, spunea: „Încrederea este lipiciul vieţii. Este ingredientul esenţial în comunicarea eficientă, principiul fundamental care ţine legate toate relaţiile.”

În cartea Proverbe se spune “Mulți oameni își proclamă loialitatea, dar cine poate găsi un om demn de încredere?”

Hai să ne gândim pentru un moment la acest adevăr. Cine este acea persoană din viața ta în care simți că poți avea încredere? Există o asemenea persoană? Ai găsit-o? Gândește-te la un nume. Daca da, de ce crezi că poți avea încredere în ea?

Probabil un răspuns simplu poate fi acesta: ai încredere pentru că, de-a lungul timpului, ți-a câștigat încrederea. A demonstrat că este vrednică de încrederea ta.

Oamenii în care ne încredem ne-au câștigat încrederea prin acțiunile lor care, de-a lungul timpului, au fost consecvente. Au dovedit că putem să ne bazăm pe ei, putem să depindem în anumite momente de ei și putem conta pe ei.

Ne încredem într-o persoană dacă ajungem să credem că acea persoană va acționa spre binele nostru.

Totuși, există multe momente în care încrederea ajunge să fie pierdută. Ne simțim trădați, abandonați, manipulați, folosiți. Uneori e doar o lipsă de comunicare, ne-am încrezut în direcția total nepotrivită. Alteori e vina noastră, alteori e vina celor din jur.

Totuși, când ajungi în acel moment când încrederea e strivită, cum o reclădești? Ce pași practici faceți voi pentru a reclădi, cărămidă cu cărămidă, o relație distrusă din cauza unei încrederi pierdute? Lasă un comentariu mai jos!

Distribuie articolul:

Sarmale și dor de țară

*Am scris acest articol în 2008. Îl repostez pentru a nu-l pierde. L-am recuperat cu webarchive. Încă e valabil. Lectură plăcută!

Cand eu sau altii aveau drum pe undeva prin alte tari, intotdeauna eram socat de vecinii si rudele care nu conteneau in a aduce pachete “romanesti” cu bunatati dintre cele mai ciudate: slanina, branza de oaie, carnati de casa, zacusca, tocana de legume, cozonaci si asa mai departe, pentru cei dragi din departare. Luam pachetelul, cu emotii mari, de teama ca nu cumva mierea de albine sa se amesteca cu gulerele camasilor sau pantalonii de costum vor ajunge la destinatie cu miros de slanina afumata. Bombaneam in sinea mea, suparat ca rudele si vecinii din diaspora nu erau multumiti cu branza austriecilor sau americanilor.

Ei bine, zilele trecute, cand ma intorceam din Bulgaria, asteptam in aeroport ora decolarii. Si, dintr-o data, ce credeti ca observ?! Intr-o vitrina, frumos aranjate, tronau…. sarmalele. Credeti-ma ca nu sunt un mare fan al sarmalelor, cu toate ca provin din Bucovina, unde respectivele preparate sunt absolut delicioase. Dar, inexplicabil, m-a apucat o pofta teribila. Le simteam pe cerul gurii, in varful limbii, gura mi se umezea la gandul, imaginar, cum boabele de orez, nici prea fierte nici prea crude, se plimbau pe limba si alunecau usor pe gat in jos. Nu am rezistat si mi-am comandat 4 bucati.

Bineinteles ca nu erau nici pe departe grozave. Orezul era prea fiert, devenise moale, vascos si fiind reincalzit, combinatia cu varza moale fleasca iti producea nici mai mult, nici mai putin decat o autentica greata.  In loc de smantana – iaurt, si in loc de paine de casa, chifla de hamburger.

Dar, mi-am indeplinit pofta. Si mi-am adus aminte de compatriotii de prin alte tinuturi, care pofteau la bunatatile patriei.

Nu am putut sa nu generalizez chestiunea. Suntem flamanzi dupa ceea ce nu putem avea in conditii normale. Ne dorim asa de mult chestii care nu ne sunt la indemana si punem putin pret pe bucuriile prezente. Vezi familii destramate pentru ca el, sau ea, au poftit la sarmale contrafacute. S-au lasat trasi in mreajele vitrinei, in reflexiile verzei injectate cu vopsea. Asa de des cadem in ispita consumului fara gust, doar de dragul de a avea ceea ce nici nu am visat, nici nu ne trebuie, ci doar… nu avem.

Intr-o zi, la TV, l-am vazut pe unu’ care furase un tir. Il bombardau reporterii cu intrebari: cum ti-a venit ideea, de ce un tir, ce urma sa faci cu el? Actul in sine era cat se poate de stupid, de vreme ce tirul era gol si nu puteai sa ascunzi magaoaia in garajul matusii. Respectivul nenea, neemotionat deloc, le-a raspuns: l-am furat pentru ca avea numarul B-86-POT. Cand am vazut numarul, mi-am zis: Oare pot? Pot sa fur eu tirul asta? -Pot! Si iata ca am PUTUT!

Suntem prea asemanatori cu nenea Pot. Facem lucruri doar de dragul de a ne demostra ca putem. Fara analiza, strategie, concluzii, consecinte. Doar o intrebare – pot? Nu am, dar oare pot sa am? Pot, si da-i bataie. Soti vor sa-si demostreze ca pot sa fie inca atractivi, si se dau de-a berbeleacul pina se vad cu cate un tir gol pe care scrie mare: pot. Si lasa in urma copii care nu pot. Adolescenti, cu creasta si gauri ca dupa Irak, se intreaba daca pot sa fie ca si ceilati, si isi demonstreaza ca pot: tigari, alcool, droguri. Pot? Pot! Politicieni carora le cresc palatele ca lui Fat Frumos, ne demonstreaza de ani buni ca pot. Si pot.

Nu mi-ar fi dor de tara daca acolo nu ar fi sotia mea, 2 fetite dulci, rude, prieteni, colegi. As putea sa traiesc lejer si fara sarmale, tocinei, pastrav cu smantana. Dar nu as putea fara ei. Orice tentativa de inlocuire a originalului cu copii contrafacute, oricat de reusite ar fi, duce la dureri de burta sau de cap. Fericirea nu vine nici din sarmale, nici din amante, nici din tigari cu sau fara filtru. E buna nostalgia, dar mai bun e originalul. Sarmalele din Bucovina sunt pur si simplu bestiale. O sotie credincioasa si o mama buna, sunt comori nepretuite. Drogul cel mai bun e o gura de aer curat luata pe un varf de munte. O munca adevarata, aduce pofta de mancare. Ce destept a fost Creatorul!

Distribuie articolul: