“Când eram mică, spuneam îmbășișează, în loc de îmbăjijează“.
Zara, 3 ani
Într-o zi, fetița noastră, Zara, foarte mândră de realizările ei lingvistice, a exclamat fraza de mai sus. Ne-am distrat bine, însă, pe drum către serviciu am pătruns cu mintea dincolo de comicul situației si am extrapolat întâmplarea la viață, în general.
Așa suntem noi, oamenii. De mici până ajungem pământ. Greșim cu naturalețe. Uneori ne dăm seama că am făcut-o lată, alteori o ținem sus și tare pe a noastră. Ne încăpățânăm să credem, cu tot ce avem, că suntem negreșiți. Dacă se poate, convingem și pe alții de perfecțiunea cu care realizăm lucruri mici, mari, spunem cuvinte, rostim binecuvântări, facem gesturi. Uneori căutăm aliați, care să gândească la fel, să se exprime cu aceleași cuvinte, să viseze sau să aibă aceleași coșmaruri. Să ne apere în fața celor care într-un moment de inconștiență ar putea crede sau gândi că… greșim. Peste timp, privind înapoi, dacă detectăm erori, le tratăm cu zâmbet, le învelim în glume, le parfumăm cu nostalgie, le împachetăm și le punem funde drepte. Să pară trecutul un cadou, o surpriză haioasă.
Toată faza asta nu se întâmplă neapărat din răutate sau dintr-un orgoliu nemăsurat. Totul se petrece subtil, pe nebăgate de seamă. Păcatul ăsta, al bunătății mele în comparație cu bunătatea puțin mai mică a vecinului, e vechi de când lumea. Întotdeauna am privit paie deranjante între pleoapele vecinilor de scară, cocoțați fiind pe bârnele etajului 7. Lumea se află într-o evoluție continuă, de aia privim zâmbind la trecut si ne admirăm dezvoltarea personală. Toți se degradează, noi progresăm.
În urmă cu mai mulți ani, participam discret, privind printre cracii pantalonilor adulților, la o discuție despre mașini. Un vecin, Ilie, avea un Moskvich . Își povestea aventurile. Era iarnă, un deal imens care trebuia urcat. Cauciucuri proaste, uzate, ca pe vremea lui Ceaușescu. Mașinile patinau, derapau în șanțuri. Oameni disperați împingeau cu ultimele puteri, Dacii, Aro, camioane. Doar el, Ilie, fluierând urca muntele, conducând cu o singură mână. Moskvich-ul zbura. Ilie era mulțumit de mașina lui, nimic de zis. Probabil că, dacă ar fi avut cum, ar fi convins pe toată lumea să își cumpere Moskvich. Nu conta cât consumă, nu a contat nici că peste câteva zile l-am văzut suflând în carburator. Nu conta nimic, era mașina lui. Era cea mai bună.
De fapt, în spate la toată povestea asta, stă un lucru bun. Dumnezeu ne-a creat cu fascinația asta a bucuriei prezente. Da, sunt și oameni veșnic nemulțumiți, dar despre ei vom vorbi altădată. Cei mai mulți însă, sunt fericiți și când mănâncă iarbă chioară crezând că e măcriș. Probabil că, dacă am fi realizat în fiecare moment cine suntem cu adevărat, ar fi pline spitalele de nebuni din depresie. Din când în când, Dumnezeu ne lasă să credem că suntem negreșiți, pentru că știe că dacă am realiza cât de mizerabili suntem, ne-am autoîngropa înainte de vreme.
Totuși, uneori, când creștem suficient, când știm să spunem cu toată gura, îndeajuns de clar- îmbrățișează, Creatorul coboară lumina și-n mintea noastră. Și atunci ne vedem, goi, ca într-o oglindă proaspăt ștearsă. În momentele acelea, unii oameni fug. Fug așa de departe de Dumnezeu și de ei înșiși, încât devin genul ăla, veșnic nemulțumiți. Alții devin răi, teribil de răi. Pur și simplu îl vezi pe diavolul în ei. Alții înnebunesc.
Dar unii, în momentele alea, plâng. Un plâns sfâșietor. Un regret sincer al tuturor momentelor, deloc hazlii, în care ai crezut că ești bun, curat, satisfăcut, dar erai murdar, dezgustător, gol. Momentul acela e unul al recunoașterii neputinței, al eșecului. Când realizezi asta, ești salvat. Atunci începe metamorfoza, transformarea din omidă în fluture. E momentul în care Cel ce locuiește în locuri înalte și sfinte, coboară lângă omul zdrobit, pentru a-i înviora duhul și îmbărbăta inima zdrobită. (Biblia, Cartea Isaia, Capitolul 57:15).
